5 femei remarcabile care au revoluționat arhitectura și designul

Când ne gândim la arhitecţi celebri, ne vin în minte două – trei nume de bărbaţi. În lumea aceasta mare şi adesea nedreaptă, câteva femei au schimbat faţa arhitecturii moderne. Sunt femei care au îndrăznit să viseze, să încerce materii noi şi să traseze linii cum nu s-au mai văzut. Iată poveştile a cinci femei arhitect care au revoluționat această industrie.

1. Zaha Hadid

Probabil cea mai cunoscută arhitectă a timpurilor noastre, „Regina liniilor curbe” a avut norocul să se nască într-o familie înstărită şi educată din Baghdad, în 1950. Așa cum avea să povestească mai târziu, a simţit pentru prima dată dorinţa de a face arhitectură în copilărie, în timpul unei excursii la cetăţi sumeriene din sudul ţării natale.

A urmat studii în străinătate, a lucrat iniţial pentru firma de arhitectură a unor foşti profesori din Olanda, pentru a se stabili apoi la Londra, unde şi-a deschis propria firmă şi a devenit cetăţean englez. În 2004, devine prima femeie laureată a Premiului Pritzker, primind recunoaşterea binemeritată pentru inovaţiile ei conceptuale în forma şi structura clădirilor proiectate.

La Hadid, betonul şi oţelul capătă valenţe de plastilină, totul e curbă şi unghiuri-surpriză, niciodată de fix 90 de grade. De la staţii de pompieri, centre de artă contemporană, clădiri administrative şi blocuri de locuinţe construite pe viaduct, toate proiecte de mică amploare, ale începuturilor, Hadid a trecut la proiecte majore, monumentale şi marcante. Printre ele – Galaxy Soho din Beijing (China), Centrul Heydar Aliyev din Baku (Azerbaidjan), Muzeul Riverside din Glasgow (Scoția), Opera din Guangzhou (China), Casa Portului Antwerp (Belgia).

O moarte timpurie şi neaşteptată, la doar 65 de ani, a lipsit omenirea de inspiraţia îndrăzneaţă a acestei femei, dar nu şi de moştenirea lăsată ucenicilor ei. Aceștia i-au continuat proiectele şi direcţia arhitectonică generală, construind One Thousand Museum din Miami (SUA), Leeza Soho din Beijing (China), Masaryčka din Praga (Cehia) sau sediul central al grupului BEEAH din Sharjah, în mijlocul deşertului Emiratelor Arabe Unite.

2. Eileen Gray

Născută în 1978 într-o familie cu posibilităţi şi genealogie aristocratică irlandeză, Gray a studiat Arte Frumoase la Londra şi desen la Paris. Nimic din ce învăţa la aceste înalte şcoli nu o pasiona prea mult însă.

Descoperirea artei japoneze a obiectelor lăcuite îi oferă o nouă direcţie în viaţă: să îmbine frumosul cu utilul creând obiecte nu doar folositoare în viaţa de zi, dar care să şi încânte ochiul privitorului. Aproape de 30 de ani, învaţă vechi meşteşuguri de la un maestru japonez și le combină cu matematică şi tehnici proprii de lăcuire şi pictare, creându-şi propriul stil. Cum nu avea marea la îndemână să poată lucra în condiţiile de umiditate necesare lăcuitului, Gray s-a mulţumit cu ce putea obţine la Paris: lucra în baie.

Începutul anilor 1920 o găseşte drept unul dintre cei mai în vogă designeri din capitala Franţei, cu vânzări bune de mobilă lăcuită, ţesături şi covoare produse în atelierul propriu. Ce era mai ciudat era că Gray îşi conducea singură afacerile, dovedindu-se o pionieră nu doar în design interior şi al obiectelor decorative, dar şi al business managementului.

Într-o lume prea puţin pregătită pentru o femeie ca ea, i s-a părut mai înţelept să îşi boteze magazinul cu un nume bărbătesc: Galerie Jean Désert. Şi pe cărţile ei de vizită apăreau nişte ambigue „Jean Désert et E: Gray”, pentru a masca faptul că afacerea era condusă de o femeie.

Un Jean, însă, chiar existase în trecutul lui Eileen: Jean Badovici, critic şi editor de arhitectură de origine română, cu care avusese cândva o poveste nu doar de colaborare profesională, ci şi de dragoste. Jean a plecat din viaţa lui Eileen la câţiva ani după deschiderea magazinului, dar i-a lăsat o moştenire preţioasă – dorinţa de a face şi arhitectură. A început cu schiţe făcute pentru relaxare și, la aproape 50 de ani, Gray a devenit arhitectă deşi nu avea studii formale în domeniu.

Prima şi cea mai cunoscută realizare a ei – o vilă modernistă pe malul mării, terminată în 1929. Numele ei era un omagiu ascuns pentru fostul iubit: E-1027, adică E de la Eileen, dar 10, 2 şi 7 de la numărul din alfabet al iniţialelor lui Jean, J, B şi G. Noutăţile aduse de Gray stilului erau combinaţia de pereţi ficşi cu panouri mobile şi mobilierul ajustabil şi uşor de mutat.

Preocuparea pentru utilitatea creaţiilor sale a dus la crearea unor obiecte reproduse până în zilele noastre, precum celebra noptieră pivotabilă, creată din dorinţa de a face posibil mâncatul în pat la micul-dejun fără a umple cearşafurile de firimituri. Un alt exemplu este scaunul Transat, piesă modernistă reprodusă în zeci de variante până azi și considerat un precursorul al șezlongurilor pe care toți le cunoaștem.

Povestea vilei E-1027 – care poate fi vizitată la Roquebrune-Cap-Martin, în Franţa – a rămas una excepţională timp de aproape un veac. Le Corbusier – celebru nu doar ca arhitect vizionar, dar şi pentru misoginismul său – a atacat-o la propriu, la un moment dat, pictându-i un perete gândit să fie alb în ceea ce un critic a numit „un act de pură falocraţie”. Ca fapt divers, Le Corbusier avea să moară în vecinătatea vilei E-1027, câţiva ani mai târziu.

Din păcate, pionieră atât de îndrăzneaţă precum Eillen Gray a fost prea modestă în viaţa privată: abia la 94 de ani i s-au recunoscut şi aclamat meritele, cu doar 4 ani înainte să moară. După cum ea însăşi considera, lipsa de tupeu într-o lume masculocentrică a fost principalul motiv pentru care nu şi-a găsit locul pe care l-ar fi meritat din plin.

3. Charlotte Perriand

Charlotte Perriand a urmărit şi ea, prin creaţiile ei, să aducă designul de calitate în casele tuturor, să facă frumosul accesibil pe scară largă. Într-un stil ce combina influenţe europene, japoneze şi braziliene, Perriand a realizat unele dintre cele mai importante obiecte de mobilier din secolul XX.

Născută în 1903 la Paris, Charlotte îşi datorează pasiunea pentru creaţie nu doar părinţilor, ambii croitori, ci şi unui incident care avea să îi marcheze copilăria. La zece ani se îmbolnăveşte şi petrece un timp la spital, înconjurată de pereţi complet albi şi de o lipsă aproape completă de mobilier, realizând astfel atotputernicia vidului, „pentru că el poate conţine totul”.

Iubitoare de natură, de munte, de animale şi de mişcare fizică, Perriand îşi concepe proiectele cu o profundă preocupare pentru umanitate. Crede că designul trebuie să fie nu doar plăcut privirii, ci şi funcţional şi accesibil, iar limitele dintre organic şi mecanic sunt deseori blurate în creaţiile ei. Un design mai bun însemna o viaţă mai bună – iar istoria i-a dat dreptate.

În 1927, Perriand încearcă să se angajeze în studioul lui Le Corbusier, dar este respinsă cu un acru: „Noi nu brodăm pernuţe aici”. Mai târziu, Le Corbusier vede o replică a primului proiect celebru al Charlottei – Le bar sous le toit (Barul de sub acoperiş) – şi îi oferă imediat o slujbă în designul de mobilier.

Condiţiile de lucru nu sunt deloc confortabile, iar Perriand trebuie să îşi învelească picioarele în ziare ca să nu îngheţe în timp ce lucrează. Acolo îl cunoaşte pe Pierre Jeanneret, vărul lui Le Corbusier și care avea să îi devină iubit mai târziu, precum şi arhitecţi din toate colţurile lumii. Şi tot acolo concepe primele scaune şi fotolii cunoscute, exemple de minimalism confortabil şi elegant: B301, LC2 şi B306.

Ca răspuns la creşterea extremismului în Europa, în anii 1930, Perriand devine din ce în ce mai orientată social în munca sa, căutând mereu soluţii pentru a face obiecte frumoase şi funcţionale la preţuri accesibile, prin producţie de masă din materiale de calitate și cu design inteligent. Iar când pericolul nazist bate la uşa Franţei, pleacă în Japonia, unde descoperă calităţile extraordinare ale bambusului şi se inspiră din arta tradiţională a locurilor.

După război, Perriand devine o profesionistă de succes. Lucrează la mai multe clădiri cunoscute, precum sediul Ligii Naţiunilor din Geneva sau birourile Air France din câteva capitale importante ori staţiuni de schi din valea Tarentaise (Franţa), schiatul fiind o altă mare pasiune de-a ei.

Les Arcs, proiectul staţiunilor de schi, îi ocupă aproape două decenii de viaţă. Perriand îşi pune o amprentă foarte personală asupra lui, legând arhitectura locului de natură şi oferind utilitate perfect adaptată spaţiilor construite şi obiectelor de mobilier. Clădirile urmează linia curbată a munţilor, au camere minimaliste, cu ferestre uriaşe şi dotări din materiale precum lemnul, sticla sau poliesterul, uşor de folosit în mai multe scopuri, în culori plăcute şi cu costuri de producţie reduse. Alte elemente caracteristice sunt bucătăriile deschise şi unghiurile rotunjite ale uşilor interioare.

Charlotte Perriand moare în 2019, la 96 de ani, la Paris, oraşul în care s-a născut, încheind astfel rotund o viaţă împlinită.

4. Florence Knoll (1917-2019)

Florence Knoll a fost una dintre cele mai influente arhitecte ale Americii de după Al Doilea Război Mondial. De fapt, „arhitect” nu cuprinde toate domeniile în care Knoll a excelat, ea inovând în designul de interior şi de mobilier, producţia textilă şi altele.

Rămasă orfană de ambii părinţi în adolescenţă, creşte şi studiază sub tutela unei bănci şi a directorului ei, un prieten de familie. La şcoală se împrieteneşte cu Eliel Saarinen, care avea să devină un important arhitect Art Deco şi tatăl unui alt arhitect și designer industrial celebru, finlandez-american, Eero Saarinen –  prietenie care avea să îi ghideze şi lui Florence paşii către acest domeniu de activitate.

Tânăra studiază cu unii dintre cei mai importanţi arhitecţi ai vremurilor, apoi se mută la New York şi se căsătoreşte cu Hans Knoll, care tocmai îşi deschisese o fabrică de mobilă. Combinaţia dintre talentul lui Florence şi calităţile de afaceri ale soţului ei conduc la impunerea companiei lor drept un important arbitru internaţional al stilului şi designului.

În 1946, Knoll revoluţionează designul de birouri prin lansarea The Knoll Planning Unit, cu o abordare nouă în domeniu, prin care realiza spaţii de lucru moderne şi uşor adaptabile în funcţie de cerinţele specifice ale fiecărui client. Acest serviciu a conceput interioarele unora dintre cele mai mari corporaţii din SUA, precum IBM, General Motors sau CBS.

După câțiva ani de la moartea soţului, s-a retras pentru a se consacra activităţii la care se pricepea ea mai bine: designul de interior. Knoll a conceput şi apoi ridicat nivelul standardelor profesionale şi etice din domeniu. Ei i se datorează multe dintre principiile aplicate și azi în designul de interior: înţelegerea ideii de spaţiu şi a felului în care este el folosit, legătura dintre spaţiul de lucru şi productivitate plus gradul de satisfacţie a angajaţilor, necesitatea colaborării cu specialişti pentru conceperea unui interior de business şi altele.

Una dintre cele mai importante contribuţii ale lui Knoll este eliberarea secretarelor din celulele întunecate prin crearea spaţiilor deschise de lucru, care ofereau totodată şi mai multă flexibilitate pentru clienţi. Florence a continuat să fie o prezenţă activă în domeniu şi să fie o hotărâtă activistă pentru protejarea naturii foarte mulţi ani, până la moartea ei la aproape 102 ani.

5. Kazuyo Sejima

Kazuyo Sejima (născută în Japonia, în 1956) continuă la nivel simbolic munca predecesoarelor ei de mai sus.

Este a doua femeie care a primit premiul Pritzker (după Zaha Hadid) şi arhitecta care a îmbogăţit tradiţia japoneză cu elemente vestice. O mână de om care sudează ţigările, zgârcită la vorbă, dar cu o influenţă aproape fantastică în domeniul ei de activitate. Se spune despre ea că poate prezice viitorul arhitecturii, atât de inspirată este în viziunile ei de formă şi materiile folosite.

La fel de umanistă în preocupările ei ca predecesoarele, la fel de lipsită de ego şi de orientată spre integrarea în natură a proiectelor sale, Sejima pune în centrul acestora fericirea oamenilor şi construieşte în jurul acestui concept. Birourile firmei fondate împreună cu Ryue Nishizawa (cu care a împărțit premiul Pritzker, în 2010), numită SANAA, par mai degrabă un spaţiu monastic, dedicat contemplării şi concentraţiei necesare creaţiei arhitecturale.

New Art Museum din New York, cu cele şase cutii albe ale sale îmbrăcate în plasă de aluminiu şi stivuite voit dezordonat unele peste altele. Muzeul Louvre-Lens – un Luvru în afara Luvrului, proiect îndrăzneţ urmărind impregnarea culturală a unei zone tradiţional miniere –, tot numai sticlă şi lumină, într-un mediu altfel sumbru.

Sau clădirea Dior din exclusivistul district comercial al capitalei Japoniei, Omotesando, tot cu „cutii” puse unele peste altele, de data aceasta din sticlă şi perfect aliniate între ele. Clădirea – înaltă de 30 de metri – strălucește noaptea cu diferite intensități și este o atracție pentru turiști, dar și pentru localnici.

Toate sunt proiecte de mare succes ale firmei SANAA, ce poartă amprenta micuţei femei ce a reuşit imposibilul: să ajungă cea mai apreciată profesionistă într-un domeniu şi într-o cultură naţională dominate dintotdeauna de bărbaţi.

Toate aceste femei care și-au dedicat viața arhitecturii și designului lasă în urmă copii nu doar din carne şi oase, ci şi din sticlă, beton și metal, dar şi multă inspiraţie, spre beneficiul profesioniștilor, dar și al simplilor iubitori de frumos.